Grijile Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii cu privire la dependenţa de jocuri video sunt cu adevărat fondate?

Acestui miracol al comunicării moderne i s-a alăturat, ceva mai târziu, o ştire privind includerea de către Organizaţia Mondială a Sănătăţii, a dependenţei de jocurile video în categoria bolilor mentale. Cu feţe lungi şi preocupate, prezentatorii TV mi-au spus că o treime din populaţia lumii, adică 2,5 miliarde de oameni, îşi petrece o parte din timp cu jocuri video, fie pe telefon, fie pe computer şi că o mică parte din acest număr ajunge la dependenţa. Experţii vorbesc despre tipare comportamentale bine definite, de creşteri ale nivelului de dopamină, un neurotransmiţător responsabil cu senzaţia de bine, de sevraj, cu iritabilitate şi de o creştere a agresivităţii, scrie Mediafax.

Industria jocurilor, de peste 100 de miliarde de dolari, s-a opus acestei includeri, aşa cum au făcut şi unii specialişti.

• Conferința Europeană de Psihiatrie și Sănătate Mintală GALATIA 2024
• UniCredit Bank România în parteneriat cu Social Innovation Solutions, lansează seria de evenimente ESG Journey, un…

Din capul locului spun că mi se pare o prostie; graficul alăturat, furnizat de Entertainment Software Association, prezintă evoluţia vânzărilor de jocuri video şi a delicvenţei juvenile, aflate, evident, într-o relaţie complet antagonică: în ultimii 20 de ani vânzările de jocuri au crescut, violenţa juvenilă a scăzut.

Ca orice produs al minţii omeneşti, jocurile video au partea lor de violenţă şi sex şi, în cazul în care sunt consumate cu moderaţie şi cu supravegherea de rigoare, efectul nu poate fi dăunător; nu mai mult decât câteva ore petrecute în faţa televizorului, citind un roman sau vizitând un muzeu.

Tom şi Jerry sunt nişte personaje violente, iar picturile lui Tizian se pot dovedi mai excitante decât grafica pe calculator. Cu toate acestea, Tom şi Jerry nu au parte de avertismente în colţul ecranului şi nimeni nu s-a gândit să aplice benzi negre pe anumite părţi ale picturilor maestrului italian.

Pe de altă parte, numărul celor ce încearcă să atragă capital politic pe seama răului generat de jocurile video se numără Hillary Clinton, Donald Trump, politicieni mai mărunţi, dar influenţi, dar şi Arnold Schwarzenegger – o fiinţă cât se poate de pacifistă în jocul său actoricesc sau Madonna.

Topul celor mai vândute jocuri al tuturor timpurilor este condus de Tetris, urmat de Minecraft, Wii Sports, Grand Theft Auto şi Super Mario Bros. Dintre acestea Grand Theft Auto este singurul violent în adevărata accepţiune a termenului, asta dacă nu punem la socoteală lupta vajnicului instalator Mario cu ciupercuţele sau cu peştii zburători.

Pe lângă politicieni sau organizaţii religioase, de problema violenţei jocurilor s-au ocupat şi oameni de ştiinţă. Un studiu realizat de oameni de ştiinţă de la University of California şi University of Pittsburg aduce efectul jocurilor pe acelaşi plan cu consumul de droguri sau alcool: modificări fiziologice, o atitudine ostilă. Subiecţii au fost în număr de 100, tineri cu vârste între 18 şi 21 de ani, care au jucat „Grand Theft Auto” şi „Simpsons: Hit and Run”.

Dar, din cele circa 300 de studii asupra efectelor violenţei în media, numai 30 au avut legătură directă cu jocurile video şi numai câteva au stabilit legături directe între manifestările violente şi jucatul pe calculator sau consolă. Departamentul american al Sănătăţii a identificat 27 de factori de risc mai importanţi decât violenţa media, printre care statutul social şi economic, nereuşitele şcolare, lipsa de comunicare cu părinţii şi chiar masculinitatea în sine.

Să admitem că spartul de bombonele pe ecranul telefonului poate avea o influenţă asupra dezvoltării copilului şi asupra unor persoane mature. Dar cred că există o serie de factori mult, mult mai periculoşi decât expunerea la jocurile video.

Primul, refugiul în ecranul telefonului, în social media, în imagini false ale fericirii instagramate, în comunicare prin emoji sau shitmoji.

Relaxare intelectuală, superficialitate, rescrierea normelor sociale şi ale comunicării.

Un ins pe nume Nicholas Carr, care a scris o carte despre noul fenomen al superficialităţii, povesteşte că, de-a lungul ultimilor ani, a trăit sentimentul că cineva îi rescrie memoria. Înainte putea citi articole lungi sau cărţi, timp de mai multe ore, cu plăcere. Acum concentrarea îi scade după numai o pagină sau două, pierde firul poveştii, îşi caută scuze pentru a face altceva, de preferinţă pe internet: poate un clip video, poate un twitter, poate un articol pe un blog. Nu este singurul, ci un fenomen regăsit la orice schimbare de tehnologie: Nietzsche vorbeşte de moment când a trecut de la scrisul de mână la o maşină de scris. Rezultatul a fost că şi textele sale s-au schimbat, trecând de la argumente, gânduri şi retorică la aforisme, jocuri de cuvinte şi stil telegrafic.

Toţi, inclusiv autorul acestui articol, vom fi trăit manifestări asemănătoare şi veţi decide dacă sunt bune sau nu; eu, cel puţin, am ajuns să lupt în mod conştient, impunându-mi o raţie zilnică de pagini de carte.

Rău este când nu mai înţelegi nici aforismele şi jocurile de cuvinte şi chiar şi stilul telegrafic se dovedeşte prea stufos; atunci în superficialitatea ta nu mai are loc nimeni, iar convingerile tale devin legi.
Şi începi să comunici prin shitmoji. Şi să fii convins că jocurile video sunt răul lumii moderne.

Mult mai periculoase decât jocurile mi se pare expunerea la marketingul agresiv care determină tinerii să consume o roabă de zahăr pe an şi care vinde consumul de fast food asociat cu distracţia şi coolnes-ul.

Mult mai periculoasă este expunerea tuturor, tineri sau bătrâni, la toate prostiile care circulă pe internet, de la teoriile conspiraţiei la campaniile antivaccin sau la curele miraculoase de slăbit sau de vindecare a orice.

Am întâlnit, şi mi se par la fel de periculoase, opiniile unor părinţi care socotesc „Scufiţa Roşie” sau „Capra cu trei iezi” drept poveşti violente, care nu trebuiesc istorisite copiilor. Dacă ai o emojigândire, ideea poate părea corectă şi îi scoţi junelui din lista de lecturi nu numai poveştile, ci şi istoriile muşchetarilor sau Game of Thrones. Dar pentru ce fel de lume se pregăteşte copilul acela, cum se va descurca el, cum va reacţiona la situaţii comune din lumea reală?

Dacă v-aţi enervat citind acest articol, sfărmaţi nişte cărămizi în Tetris şi trimiteţi un shitmoji către OMS.